ALUN

CORYLUS AVELLANA L.

Fructele alunului sunt acoperite de o coajă tare, care conține un miez bogat în vitaminele A, B, C și E, ca și în calciu, fier, fosfor și potasiu.
Fructe– fructele se pot consuma după ce se înlătură coaja. Se pot măcina şi se amestecă cu miere polifloră, ajutând în special la convalescenţă sau la slăbiciune şi neurastenie.
Ulei de alune- presat la rece este foarte util contra teniei.
Frunzele de alun- se folosesc la prepararea unei infuzii făcute din 2 linguriţe de frunze zdrobite care se vor pune în 250 ml apă clocotită. Se foloseşte de exemplu împreună cu ceaiul de castan în afecţiuni circulatorii ca; varice, flebite sau alte afecţiuni ale inimii.

Arbust indigen ce poate atinge 4-5 m, rareori 8 m, cu înrădăcinare pivotant-trasantă, destul de superficială.
Tulpina se ramifică obişnuit de la bază ca o tufă, dezvoltând din cioată lăstari lungi şi drepţi ca nişte nuiele. Scoarţa este cenuşiu-gălbuie, lucioasă, cu pete mari albicioase; nu formează ritidom.
Lujerii sunt geniculaţi, gălbui-cenuşii, nelucitori, glandulospubescenţi, cu numeroase lenticele.
Muguri alterni, distici, ovoid-globuloşi, cu peri mari glanduloşi.
Frunze lăţit-ovate, 6-13 cm, scurt peţiolate, la bază cordiforme, la vârf acute, dublu serate, pe dos păroase, cu peri glandulari.

Flori unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, câte 2-4 şi sunt formaţi din anul precedent, iar cele femele apar primăvara devreme prin februarie-martie, lăsând să iasă dintre catafile doar stilele roşii.
Fructele sunt achene (alune) câte 1-4 sau mai multe, cu coaja netedă, subţire brună, iar involucrul rezultat din concreşterea bracteolelor formează o cupă mai scurtă decât aluna, prevăzută cu peri glanduloşi şi cu vârfuri divizate neregulat; maturaţia este anuală, prin octombrie, iar germinaţia este hipogee.
Lăstăreşte puternic, drajonează mai rar; longevitate – 80-90 ani.

Alunul este răspândit în toată Europa, lipsind în părţile nord-estice; este mult întâlnit în pădurile de stejar din Crimeea, Caucaz şi Asia Mică.
În România este considerat un însoţitor frecvent al stejarului şi gorunului, la câmpie şi deal, constituind un element important an subarboretului.
Pe substrate calcaroase poate urca până în zona molidului (1400 m), iar la câmpie coboară sporadic până în silvostepă.
Reclamă soluri fertile, slab acide, ferite de uscăciune, adeseori scheletice; are un temperament de lumină.