FRASIN COMUN

FRAXINUS EXCELSIOR L.

!!! DE RETINUT !!!

  • Frasinul are un areal larg european, dar nu depăşeşte 60° latitudine nordică. În România, apare frecvent de la câmpie şi până în zona montană, urcând până la 1400 m altitudine. Apare diseminat sau în pâlcuri în toate pădurile de amestec şi, mai rar, în arborete pure.
  • Specia dispune de o plasticitate ecologică remarcabilă, adaptându-se la climate diferite, astfel încât acesta are ecotipuri: de luncă şi de substrat calcaros.
  • Frasinul crește relativ repede și produce un lemn foarte valoros pentru industria mobilei și pentru industria materialelor sportive. Scoarța și frunzele sale își găsesc întrebuințări în medicina naturistă.

CARACTERE MORFOLOGICE

  • Arbore indigen de mărimea I, depăşind uneori 35 m înălţime şi 1 m diametru.
  • Înrădăcinarea este puternică, ramificată şi profundă, cu o reţea deasă de rădăcini superficiale subţiri care usucă orizonturile superioare de sol.
  • Atunci când frasinul se cultivă în amestec intim cu stejarul, determină ca acesta din urmă, la nivelul solului să fie copleşit de concurenţa rădăcinilor de frasin.
  • Tulpina este dreaptă, bine elagată în masiv, iar datorită tipului de ramificaţie, când pierde mugurele terminal, tulpina devine înfurcită.
  • Scoarţa este în tinereţe cenuşiu-verzuie şi formează de timpuriu un ritidom negricios, mărunt crăpat.
  • Lemn alb-gălbui, vărgat, cu inele anuale distincte, elastic, mătăsos, uneori mai roşcat spre interiorul tulpinii, cu multiple întrebuinţări.
  • Coroana este regulat ovoidă, rară, luminoasă, cu ramuri şi lujeri ascendenţi.
  • Lujeri groşi, turtiţi în dreptul mugurilor, verzui-cenuşii, glabri; pe arborii bătrâni apar brachiblaste noduroase, curbate în sus.
  • Muguri negri mat, cei laterali opuşi sau imperfect opuşi, mai mici, globuloşi, cel terminal mare, tetragonal şi intră în vegetaţie înaintea celor laterali (expus la îngheţuri târzii).
  • Frunzele sunt imparipenat compuse, de 30-40 cm, cu 9-15 foliole sesile, ovat-lanceolate, acuminate, mărunt serate, pe dos verzi deschis, uneori păroase de-a lungul nervurii mediane (figura 156).
  • Flori mici, negre-violacei, obişnuit poligame, lipsite de corolă şi caliciu, grupate în panicule erecte la început, apoi pendente şi apar înaintea înfrunzirii în aprilie din mugurii laterali.
  • Fructele sunt samare cenuşiu-gălbui, oblong lanceolate, de 2-4 cm, la vârf trunchiate sau emarginate, cuneate, cu aripioara decurentă până la bază. La 1 kg intră circa 16000 fructe.
  • Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, iar fructele rămân pe arbore peste iarnă.
  • Germinaţia este anevoioasă, motiv pentru care se culeg în pârgă.
  • Maturitatea intervine la 35-40 ani la arborii crescuţi izolat, iar fructificaţiile sunt anuale şi abundente; puterae germinativă este de 80%.
  • Lăstăreşte puternic.

AREAL. CERINŢE ECOLOGICE

  • Frasinul are un areal larg european, dar nu depăşeşte 60° latitudine nordică. În România, apare frecvent de la câmpie şi până în zona montană, urcând până la 1400 m altitudine. Apare diseminat sau în pâlcuri în toate pădurile de amestec şi, mai rar, în arborete pure.
  • Specia dispune de o plasticitate ecologică remarcabilă, adaptându-se la climate diferite.
  • Faţă de sol manifestă exigenţe mari: în staţiuni de luncă, pe soluri fertile, reavăn-jilave până la umede, profunde, realizează creşteri remarcabile. Suportă inundaţii de durată, apa stagnantă, la suprafaţă sau în adâncime (soluri gleice, pseudogleice).
  • În zona montană se comportă ca specie relativ xerofită, instalându-se pe substrate calcaroase, soluri scheletice, superficiale (compensarea factorilor de mediu). Astfel încât frasinul are ecotipuri: de luncă şi de substrat calcaros. De asemenea, specia dispune şi de o largă plasticitate faţă de lumină: pe soluri fertile se poate comporta ca specie de umbră, la maturitate devenind sensibil la umbrire, când se manifestă ca specie de lumină.